Trece și asta.
Mi-ai murit. Apel. Răspund intrigată. Aud un ton oficial și mă ridic de pe scaun. Merg, ajung în altă parte, mă așez. E mult. E greu. O să-l văd. Okay. E real. Se întâmplă. Caut numere de telefon, anunț pe cine trebuie să anunț, fac totul dintr-un foc automat pentru că știu că trebuie să acționez chiar dacă nu-mi simt picioarele. Trebuie să completez niște acte. Nu pot. Nu se întâmplă, nu e real. Nu iar, nu mai vreau, nu mai pot. Mă bântuie prezența sa prea mult în mintea mea, atât de mult, atât de rău în cât nu mai e loc pentru o întâlnire reală. Printez foaia. Bun. Nu pot să scriu literele cum trebuie, pixul nu vrea, sau nu mai știu să scriu, sau îmi tremură mâna, sau nici nu mai știu. Sunt întrebată de altcineva dacă vreau să scrie pentru mine. Da, vreau. Urmează 3 nopți de nedormit si 2 de nemâncat. Mereu când știu că urmează să-l văd vomit, reflex ciudat al corpului meu că nu o să-i fie prea bine. Așa că prefer să-i ușurez procesul. Știam că sunt protejată, știam ...