Nu e nimic în neregulă cu mine

 

Știi..ai 10 ani, și începi să conștientizezi că taică-tu nu e chiar prințul ăla pe care ți-l imaginai. Începi să vezi niște semne verzi, albastre și mov, niște urme de dinți pe pielea mamei tale, și înțelegi că nu sunt semnele ei de naștere. Începi să auzi că semeni "cu mă-ta" și brusc nu mai primești asta ca pe un compliment.  Ai 10 ani, și o vezi dată cu capul de pereți, urlând și țipând să fie lăsată în pace. Ai 10 ani, și pentru prima dată îngheață sângele în tine.

Ai 13 ani. Ești în apartamentul bunicii tale. Ai scăpat. Dar când încerci să adormi auzi țipetele, polistiren scrâșnit de tablă. Când închizi ochii vezi alți ochi... (turbați) în fața ta. Când erai mică-mică, pe vremea când el încă era prinț, nu animal (sau așa ți se părea ție) te trezeau tunetele furtunilor de vară, și în mijlocul nopții mergeai la el, cerându-i să te țină. Iar după ce trăgeai de el să conștientizeze ce zici, te lua în brațe, si brusc, erai în siguranță. Doar acolo erai în siguranță. Și adormeai. Acum, îți amintești palmele, și descoperi că prințul tău era tunetul în sine.

Așa că dormi mai puțin, te închizi mai mult în tine, nu te mai simți în siguranță nicăieri și realizezi că de fapt niciodată nu ai cunoscut siguranța, nu cea adevărată. Dar pentru că încă nu înțelegi, începi să dai vina pe maică-ta pentru rănile alea. De ce a stat? Ce a oprit-o să fugă, de ce i-a luat atâția ani și de ce încă doare așa de rău? Nu te mai uiți că și ea suferă, că îi e frică, că totuși a plecat și ați scăpat, că luptă. Doar...o îmbrățișezi mai rar, te uiți la ea mai puțin, dai vina pe ea pentru coșmarurile tale. Începi să bei cafea, pentru că vezi că ea așa funcționează. Pe 4-5 cafele și 16 ore de muncă. Te doare și te simți din ce în ce mai singură. Apoi viața se pune pe pauză și nu te mai gândești. Îți mai apar flash-uri uneori, vise alte ori, dar înveți să trăiești cu ele, să le cari după tine.

Ai 20 de ani. Începi să citești tot mai mult Liiceanu, Cărtărescu, Stănescu, Cioran și te simți cineva. Îți însușești câteva teorii, gânduri și înveți să te ascunzi în artă. Înțelegi că viața nu e neagră doar pentru tine, și că uneori muzica, culorile și gândurile altora te ajută să le alini pe ale tale. 

Iar de nicăieri, apare. El! Obiectul adorației tale. Persoana care înțelege tot. Care îți știe parcă rănile de dinainte să deschizi gura. Care ascultă piesele pe care nu credeai că vreun bărbat le știe, dar să îi și placă. Treci peste faptul că îl cheamă ca pe animal, că seamănă cumva cu el și că gândul îți provoacă repulsie. Ești sigură că te va ajuta să treci peste. Și pentru o vreme o face. Pentru o vreme îți scrie poezii, îți atinge cele mai sensibile corzi ale inimii, străbate până în ascunsul ființei tale cu fiecare privire. Te simți cea mai norocoasă persoană de pe pământ...și ești în siguranță. Ignori faptul că îi zici "nu" și el continuă. Nu te uiți la faptul că îl prinzi mințind. Îți spui că ești tu nebună. Îl crezi când îți spune că tu l-ai provocat, că e vina ta, că el nu a reacționat niciodată așa până la tine. Îl lași să îți spună că ești proastă, când tu știi bine că nu ești, pentru că o face în glumă...nu?

Apoi, ceva se schimbă. Poezia se frânge, sau apare doar după momente în care te îneci în lacrimi. Brusc, dinamica ia altă formă. Îți zice că îl minți. Deși el făcea asta. Că îl trădezi. Deși el te trăda. Că îl manipulezi. Că tu ești vinovată. Și tu îl crezi, iar viața ta se transformă în încercarea de a-i demonstra cât de iubit e de fapt, cât de extraordinar este și cât de recunoscătoare ești că te-a ales pe tine, deși nu ești vrednică și nu vei fi niciodată (pentru că s-a asigurat foarte bine că știi asta). Nu le mai spui prietenelor tale ce face, de teama de a nu-și forma o impresie greșită despre el. Îți spui că e o fază, că o sa treacă, că de fapt te iubește. Ușor începi să nu mai vorbești cu nimeni cu adevărat. Te prefaci, și pentru câteva momente, da, doare mai puțin. Îl lași să îți verifice telefonul, îl lași să îți taie contactul cu realitatea, nu te superi când îți citește notițele, nici măcar când îți controlează jurnalul pe ascuns. Ușor...începi să nu mai scrii. Să nu mai asculți muzică. Să nu te mai machiezi, doar o faci pentru atenția altor bărbați. Nu mai privești oamenii în ochi. Nu mai mergi pe stradă singură. Nici nu mai răspunzi la mesajele vechilor tăi prieteni când te întreabă ce e cu tine. Nu e nimic în neregulă cu tine. Apoi apare...primul urlet. Și simți sunetul polistirenului și tunetelor. Ai primul tău atac de panică. Auzi primele amenințări. Primele nopți albe, după ani. Vezi primul perete spart, volanul lovit, și mâna lui umflată. Simți o palmă pe picior. Nu doare tare, dar îți taie interiorul. Și poeziile se sparg. După luni, nu te mai recunoști. Cine ești? Ce îți place să faci? Ce iubești? Ce e iubirea? Și realizezi că nu e iubire ce aveți voi. Că nu a fost niciodată. Chiar dacă te face să te simți mai în siguranță decât siguranța, chiar dacă e tot ce ai știut fără să realizezi. Așa că îți iei inima înapoi, câte bucăți îți încap în buzunar, și pleci, ținându-ți respirația și încercând să nu te prăbușești.

Ai încă 20 de ani. Și brusc, o înțelegi pe mama. Așa că fugi, alergi, o strângi în brațe. Îi ceri iertare și în timp ce vă țineți strâns, râdeți amândouă printre lacrimi.