Trece și asta.

 Mi-ai murit. 

Apel. Răspund intrigată. Aud un ton oficial și mă ridic de pe scaun. Merg, ajung în altă parte, mă așez. E mult. E greu. O să-l văd. Okay. E real. Se întâmplă. Caut numere de telefon, anunț pe cine trebuie să anunț, fac totul dintr-un foc automat pentru că știu că trebuie să acționez chiar dacă nu-mi simt picioarele. Trebuie să completez niște acte. Nu pot. Nu se întâmplă, nu e real. Nu iar, nu mai vreau, nu mai pot. Mă bântuie prezența sa prea mult în mintea mea, atât de mult, atât de rău în cât nu mai e loc pentru o întâlnire reală. Printez foaia. Bun. Nu pot să scriu literele cum trebuie, pixul nu vrea, sau nu mai știu să scriu, sau îmi tremură mâna, sau nici nu mai știu. Sunt întrebată de altcineva dacă vreau să scrie pentru mine. 

Da, vreau.

Urmează 3 nopți de nedormit si 2 de nemâncat. Mereu când știu că urmează să-l văd vomit, reflex ciudat al corpului meu că nu o să-i fie prea bine. Așa că prefer să-i ușurez procesul. Știam că sunt protejată, știam că sunt în siguranță, știam că voi fi bine, că am un Tată mare, că mă protejează, știu, știu. Frica mea era să-l văd. Să stau iarăși săptămâni întregi în analiză, regrete, de ce uri și crize existențiale. Mi-am imaginat, atât de des, tot ce aș zice, ce aș întoarce, cum aș arăta că nu mai sunt ...că am crescut, că sunt tare. 

Mă pregătesc. Îmi tremura și pensula în mână încercând să mă machiez. De ce e corpul meu așa? O arunc și zic că merg așa. Mă liniștesc, o iau ușor de la capăt. Poți, și de data asta. Sunt gata. Fizic. 

Ies din casă și mă rog. Îmi e rău că am ajuns aici. Că povestea mea e...așa. Că el e cum e. Că eu sunt cum sunt. Mi se zgâlțâie mâinile și inima și nu e de la frig. Multă adrenalină, cortizol și toate cele. Protest în față. Îmi tremură picioarele pe trepte, simt că o să cad în orice moment. Le strig să nu mă lase așa. Reușesc să ajung. Intru. Aceeași sală. Îl văd și ne recunoaștem în nici o secundă. Ne întoarcem amândoi automat cu spatele. De data asta ne e frică amândurora de celălalt. Asta e bine.

Suntem în sală, eu vreau doar să se termine. Nu mă mai uit la el cu interes, nu-i mai întorc cuvintele în minte, nu-l mai recunosc, nu mai e nimic fascinant. Are părul scurt, stă iarăși încovoiat și s-a îngrășat și zici că e alt om. Nu mai pare special și nici ce mi-au văzut mie ochii mai frumos. E mediocru. Chiar trist. Argumente proaste, de ajung să cred că doar îi era dor de mine.

Mă uit în față. Judecător. Afară oameni care strigă, și pe bună dreptate. Ce am crezut că va fi dragostea vieții mele în dreapta, și eu, personaj secundar în filmul ăsta. Realizez. Ce-mi lipsea mie nu mai e. Poate nu a fost vreodată, dar și dacă era vreo urmă, a dispărut de tot. Văd goliciunea mediocrității sale în fața mea. Doare. Dar eliberează. Zgârie. Dar încurajează vindecarea.

Și dintr-o dată se duce vocea care nu mă lăsa să trec mai departe, se diminuează. Mă ajută să mă ridic.

Mi-ai murit. Deci acum mă pot naște eu.