Calea Victoriei

Ți-am spus de multe ori că pe fetița mea o va chema Victoria. Trebuia să mă prind că ceva dubios se întâmplă când niciodată nu m-ai întrebat de ce, de ce acest nume, despre victoria cui vorbesc, cum am decis, de cât timp știu, cum pot să știu?...Singurele cuvinte care ți-au ieșit de pe buze au fost "mmm, ciudat"...Iar eu, în loc să-mi apăr cauza, să caut să mă explic, sau cel puțin să țip pentru că ești un insensibil și nu-ți pasă decât de propria percepție și părere...am tăcut și m-am gândit ce alt nume va avea copilul nostru. Asta spune multe despre fiecare dintre noi.

Adevărul este că nici eu nu am știut de ce numele ăsta, de ce îl vreau sau ce înseamnă în momentul în care l-am ales. Cumva, când am avut 18 ani...doar am știut, am simțit. Când am început scrisorile, numele ăsta a curs, a avut ceva melodios, ceva care te cheamă la mai mult, care îți oferă o urmă de mister, o tentă de miros de foc de tabără, de ploaie de noiembrie. Astăzi mi-e mai clar decât oricând.




Victoria.

C'est moi. Prima persoană care a avut onoarea să-L cunoască pe Creator cu adevărat în cel puțin ultimele 3 generații predecesoare. Isus a obținut Victorie în viața mea, iar cu mine, a promis generațiilor viitoare binecuvântări cerești, înalte, de care cei de dinaintea mea nu au avut parte. Victorie, pentru că m-a cules și m-a adus acasă, indiferent de unde eram, indiferent cât de departe eram, indiferent cât de pierdută eram, sau cât de potrivnică mi-era inima. Nu știam că va trebui să mă aducă acasă de lângă tine, dar iată: și asta e victoria Lui.




Calea Victoriei

Strada unde povestea noastră s-a derulat timp de câteva clipe de basm...câte plimbări, câte apeluri respinse, câte lacrimi am cheltuit pe Calea Victoriei? De câte ori ne-am făcut planuri acolo? De câte ori am visat cu ochii deschiși cum o să te am acolo, în văzul tuturor? De câte ori m-ai amăgit, și m-ai lăsat să sper? Oh! Și abia așteptam! Abia așteptam să te țin de mână, să alergăm în ploaie până hainele ar fi fost atât de lipite de noi încât ni s-ar fi părut că fac parte din piele, abia așteptam să te îmbrățișez, să aștept să mă învârți pe toate părțile, să te sărut flămândă de viață, și de iubire, și de tine. Cât de sincer te-am iubit! Cât de total, cât de complet! Ești ultimul om...Ultimul Om. Dar realitatea, cea în care trăiam de fapt dacă lăsăm idealismul meu la o parte, a fost alta. Realitatea a fost că urlam unul la celălalt, că ne scuipam prin cuvintele pe care ni le adresam. Realitatea e mai zgâriată decât ne place să recunoaștem, acum că ai rămas doar o amintire. Realitatea e că o parte mică din mine voia să scape, la fiecare jignire, acuzație și minciună pe care mi le livrai. Calea Victoriei, oximoronic, pe noi ne-a închis, ne-a claustrat, iar pe mine m-a lăsat aproape fără aer. Calea Victoriei e una din primele străzi pe care ne-am plimbat și ultima pe care ne-am intersectat privirile. Ce poetic! Ce....tipic nouă, aș vrea să spun, dar eu nu mai știu cine ești tu. Și nu știu dacă am știut vreodată. Și mă omoară asta, înțelegi? Pentru că nu știu dacă am iubit o iluzie, ceva ce mi-ai livrat, sau dacă m-ai lăsat să te cunosc cu adevărat. Cine ești? Te cunoaște cineva cu adevărat? Sunt într-adevăr singura care a știut un strop de adevăr despre tine, așa cum îmi repetai? Sila față de oricine care nu cedează controlului tău, nervii, violența, arta, poezia? Ce ai căutat în viața mea? De ce mi-ai furat tot? Aproape tot...sufletul încă e la mine. Mă rog, la El.




Calea Victoriei, unde românii și-au câștigat independența, de două ori. O dată în 1878, o dată în 1989.

Unde oamenii au murit, sângerând, pentru scopul lor comun: libertatea.

Unde s-au dăruit pe ei înșiși, pentru ca copiii lor să nu trăiască în opresiune.




În seara asta m-am plimbat pe Calea Victoriei. Și cu lacrimi, îmi iau libertatea înapoi.

Pentru mine, și pentru Victoria mea.