Respiro

Simt că nu mai am aer să respir. Simt că nimic nu mai e proaspăt, că nimic nu mai e viu, că nimic nu mai are valoare, constantă și sens. Mă învârt în jurul soarelui căutând un ceva, ce nici eu nu știu ce ar putea fi. Tu ai devenit sensul și valoarea mea, și în străduința mea irositoare să îți demonstrez asta, am pierdut simțul propriei realități. Și iată cum acum ai plecat, și nu mai ești, și nu ai fost de fapt nicicând. Mi se părea prea frumos să fie adevărat ce aveam noi. Și chiar era prea frumos, pentru că nu a fost adevărat. Îmi umplu ochii și inima de lacrimi și oftat recitind cuvintele dintre noi. Cuvinte care mângâie, care dor, care apasă și răsucesc și te învie doar ca să te omoare mai tare apoi. Mă taie dragostea ta. Dragoste falsă, dragoste dulce, dragoste amară, dragoste ireală a vieții mele! Greșeala mea să sar în foc și să mă aștept să nu mă ardă, doar pentru că așa mi-ai promis tu. Se scurge cumva viața din mine, în mod latent. Nu m-a obsedat niciodată moartea până acum. Mi s-a părut procesuală, și totuși depărtată dintotdeauna. Nu mă gândeam că nu ține cont de vârstă și că-și poate arăta fața, așa, când are ea chef, sau când "îi vine vremea", cum zicea cineva. Nu mă gândeam nici că voi trăi în semi-viață după plecarea mea. Că mă voi simți aproape vie, aproape aici, aproape prezentă. Și totuși, sunt mai liberă decât am fost vreodată lângă tine. Pentru că ție, suflet, îți e teamă de libertate. Ai trăi mai degrabă în Egiptul tău decât să riști o dată să ai încredere în altcineva. Te trădezi pe tine, și pe ceilalți fără să ai vreun scop precis sau vreo claritate, afară de satisfacția proprie și imediată. Îți e teamă paradoxal, de lucrurile cele mai pure și pe care ai fi putut real să le ai. 

Eh, dar povestea continuă și viața merge mai departe. Amuzant este cum fiecare om mic are impresia că povestea sa este de gradul cel mai dureros în existența însăși. Cum pentru fiecare propria poveste este de gradul cel mai tragic, și nu a mai fost simțită, trăită de nimeni nici în viață, nici în neființă. Așa cum cred și simt și eu. Așa cum înțeleg logic tot, că, de, sunt "o tipă super mișto", care înțelege lucruri și face conexiuni și umple pagini virtuale de frustrare, și drag și tot; și totuși mi-e dor, și mă smulge și mă doare grija că nu voi mai trăi asta. Asta...adică competiția noastră continuă, nespusă, în versuri și filosofie, și gânduri și dorințe și ascunsuri. Am iubit arta din tine, te-am văzut, în esență, ca artă. Și ce tare ți-a plăcut și ție asta. Cineva care să te privească cu adorație, care să accepte, de dragul tău, orice, oricând, care lăsa tot ce făcea dacă aveai 5 minute pentru ea. Care ar fi plecat cu tine și după tine peste tot și oriunde, cum s-a și întâmplat de atâtea ori. Mi-e frică de cât de total pot iubi. De cât de tare mă epuizează, mă ridică și mă schimbă dragostea. Mi-e frică să devin altcineva, doar în numele iubirii. 

Trec zile, și luni fără tine,  în curând mai multe decât cele petrecute împreună, și scriu despre ceva ce pare vis și totuși parte din mine. Ce are de spus Creatorul în toate astea? Unde este El când stau pe gresie și privesc în gol și mă gândesc că sunt prea obosită să trăiesc și prea speriată să mor? Nu știu. Poate nu sunt mai bună decât tine. Poate nu am fost niciodată. Poate și eu am pretins o iluzie față de mine însămi, doar că într-un mod diferit de al tău.